Filed under: experiment astoria
Cercetarea desfasurata in zona Grigorescu, combinata cu experienta acumulata de mine de-a lungul unei cercetari intr-o zona muncitoreasca a orasului, pare sa confirme unul dintre principiile sociologice clasice: gradul de coeziune dintre persoanele cu un nivel superior de educatie este mai mic, relatiile de afectivitate la nivel de gup fiind mai reduse, iar individualismul mai pronuntat. Explicatia pentru acest lucru poate fi data de modul specific in care cei cu educatie superioara isi gestioneaza spatiul privat, punand mai mult accent pe intimitatea locuintei proprii si fiind mai selectivi in ceea ce priveste oamenii carora le permit accesul in casa lor. De asemenea, cei cu educatie superioara au dezvoltat in mai mare masura un mod de a rezolva problemele pe cont propriu, luand mai multa initiativa ca indivizi si lucrand mai putin la nivel de grup, de comunitate. Dar este semnificativ si faptul ca, de obicei, persoanele cu educatie superioara se bucura de un venit mai ridicat, fapt pentru care nu sunt nevoiti sa comunalizeze resursele lor, cum este cazul celor cu un venit scazut, ceea ce duce la un nivel de iteractiune mai redus.
Zona de Grigorescu case este una dintre zonele Clujului care are o populatie cu educatie preponderent superioara, este un cartier de manageri, dar si in principal de persoane in varsta. Ce am putut sa observam din raspunsurile locuitorilor este ca acestia sunt in relatii destul de distante unii cu ceilalti, majoritatea cunoscandu-se doar din vedere, rezumandu-si relatia la un simplu salut politicos. Acest lucru il spune, de exemplu, si un domn inginer de 44 de ani, intrebat de relatia cu vecinii sai si daca merge in vizita la acestia: “Ce sa iti spun despre vecini? Aicea-s diferite natii. Sint maghiari, sint romani. [...] Unii-s ursuzi, altii-s morocanosi. Majoritatea sunt sociabili. Eu nu locuiesc de aicea si oamenii nu discuta intre ei. Sunt oameni care nu-i vezi si nu-i cunosti pentru ca aicea circula sute de oameni. Aicea nu esti ca intr-un bloc sau o strada de case si sa iti cunosti toti vecinii. [...] Nu prea am prieteni prin zona. Ba da, am si prieteni vizavi.” Chiar si oamenii din zona care au un nivel de educatie mediu sunt influentati de populatia predomninta si percep relatiile cu cei din jur ca fiind mai degraba reci, asa cum ne confirma o doamna de 44 de ani, muncitoare la Posta romana: “Da, pai cu astia de-aici ne vizitam…din curtea noastra dar mai jos acolo n-am fost niciodata. Ne salutam, toti saluta da aici doar o batranica care nu, si domnul Radulescu cu diplomatul.”
Cei mai in varsta isi amintesc de atmosfera existanta in perioada copilariei lor, cand oamenii erau mai apropiati. Insa populatia s-a schimbat, oamenii de atunci nu mai locuiesc in zona, vechile prietenii din copilarie nu au fost mentinute, dupa cum povesteste o doamna in varsta de 65 de ani, fost conferentiar universitar, care locuieste de 60 de ani in cartierul Grigorescu si care acum nu mai merge in vizita prin vecini decat cam o data pe an la o veche prietena: “Dar credeti-ma toata strada s-a schimbat. Toata populatia. Deci o murit sau o plecat predand casa noilor proprietari. [...] Dar suntem in relatii inca, salutam dar altceva e.[...] Deci e o mare schimbare. Asta e, parca nici nu ii. O singura familie care mai, a fost un preot, greco catolic, Groza. A avut trei fete si dintre bunicii ei mai stau aicea doua familii intr-o casa de doua etaje. [Nume ininteligibil] si Ciurdariu. Dar si acestea au fost nume in Cluj daca cineva a fost bolnav de probleme de intern, de internist aceste doua nume au fost ceva. Acum nimeni nu stie. Nici habar nu au de cine au fost.” De aceeasi parere este si o doamna de 68 de ani, fosta profesoara, care, intrebata daca isi cunoaste vecinii, a raspuns astfel: “Da, dar nu in aceeasi masura cum ne stiam acum 45-50. Copil fiind am fost in toate casele de pe aceasta strada, eram mai multi copii, relatiile interumane erau mult mai apropiate, stiam mult mai multe unul despre altii, ne cunosteam mult mai bine, ne ajutam foarte mult si nu pot sa spun ca au existat neintelegeri, din contra, eram ca o familie. […] nu a contat ca suntem romani si vecinii o parte din ei au fost maghiari sau evrei. [Lucrurile s-au schimbat] nu datorita noua neaparat al noua a oamenilor, ci datorita modului nostru de viata, care s-a schimbat, care nu-ti mai ofera timp sa stai si sa te duci pana la vecina dupa masa, sau sa stai peste gard de povesti, pentru ca plecand dimineata de la servici si venind dupa masa, cele cateva ore care ti-au ramas spre seara incerci sa le dedici familiei, cel putin asa vad eu.”
Alti respondenti se afla chiar in relatii proaste cu vecinii lor, cum ar fi un domn inginer, in varsta de 50 de ani, care spune ca nu a mentinut contactul cu prietenii din copilarie din zona si preciziaza cu ironie ca se intelege tot mai bine cu vecinii pe masura ce distanta fata de ei creste. La fel si un domn de 44 de ani, contabil in cadrul armatei (dar cu studii superioare in chimie) a spus: “Am ghinionul sa am vecini nu foarte extraordinari. Aicea e pur si simplu o chestiune de noroc, deci nu neaparat pe strada asta. Si ma mai nemultumeste foarte mult firma asta care s-a deschis aici sunt niste oameni … nu se poate spune.” Totusi, nu exista conflicte manifeste, zona este foarte linistita, oamenii preferand sa evite orice fel de situatii tensionate.
Desigur, exista si situatia unor oameni din Grigorescu care se afla in relatii stranse cu mai multi vecini, insa aceasta este mai degraba exceptia care confirma regula. Astfel, o doamna in varsta de 73 de ani, fosta bibliotecara, poveseste ca dansa cunoaste foarta multa lume din zona, si raspunde referitor la relatia cu cei din casele invecinate in felul urmator: “Cu vecinii sunt extraordinar de bine, ne intelegem foarte bine. […] Sunt romani, eu sunt unguroaica da dar nu este nici o diferenta din acest punct de vedere. Cum este ceva necaz ne ajutam unul pe altul asa ca io ma simt aicea foarte bine.”
Dar faptul ca vecinii sunt mai degraba distanti nu trebuie sa fie perceput ca un fapt irevocabil, comunitatea ar putea fi unita prin anumite activitati comunitare, organizate in cadrul cartierului. Acest lucru ar fi mai dificil de realizat cu persoanele de varsta medie, care stau mult la serviciu si care renunta foarte greu la putinul timp liber de care dispun, insa populatia pensionata ar putea fi mobilizata la actiuni comune, care sa duca la legarea de prietenii si la cresterea solidaritatii in zona. Dar si activitatile pentru copii consider ca ar avea un foarte mare succes, mai ales daca ne gandim ca majoritatea persoanelor pensionare din zona au ca ocupatie neoficiala babysitting-ul propriilor nepoti si cauta locuri in care sa ii duca pe acestia. Construirea unui centru cultural in zona ar putea indeplini acest rol si sa contribuie la refacerea legaturilor dintre locuitori, sa ii aduca pe vecini mai aproape unul de celalalt, imbunatatind in acelasi timp calitatea vietii din cartier.
