Filed under: experiment astoria
Fiecare activitate umana impune dincolo de efort si expunere, apreciere. Nu arareori asteptarile asupra perceptivitatii unui public sunt inselate de manifestarile sale reale, existand sansa deziluzionarii, a discontinuitatii. Am ales sa analizez modul in care artistii isi percep propriul public, care le sunt asteptarile si viziunile asupra acestuia dar mai ales care sunt criticile adresate acestuia. Lipsa de omogenitate a comunitatii artistice, lipsa unanimitatii de pozitie si raportare, au impus urmarirea unor dimensiuni distincte ce intra in componenta receptivitatii, dupa cum reiese din interviurile efectuate. Un prim element ce determina asteptarile artistului asupra publicului sau il constituie modul de raportare la comunitatea artistica si societate in general.
Individualistul, sau artistul izolat de societate, tinde sa isi limiteze campul sau de interactiuni sociale pentru a se dedica formarii sale profesionale, urmarind un proces continuum de autoperfectionare „cand esti foarte introvertit, foarte preocupat de ce se intampla in tine, trebuie sa gasesti niste raspunsuri”(31,m, fotograf si pictor). Desi cooperarile cu alti artisti nu sunt imposibile, sunt in general evitate „eu personal sunt adeptul proiectelor individuale si cred ca multi ar opta pentru asta” (27,m,pictor). Segregarea fata de comunitatea artistica le permite o abordare cat mai personala asupra produsului artistic si a procesului sau de productie „bate fierul proriu pana ajunge sa semene cu al celuilalt” (31,m, fotograf si pictor), avand ca principal dezavantaj insa necesitatea autofinantarii si o proasta valorizare a operelor produse „eu stiu ca din totdeauna am fost prost cu banii si niciodata n-am stiut, munca mi-am apreciat-o prost. <<Cat vrei pe lucrarea asta?>> <<Nu stiu, da si tu cat ai>>”(31,m, fotograf si pictor). Ca forma de adaptare la neajunsurile financiare acest tip de artisti expun un dezinteres fata de costurile implicate de proiectele lor artistice „ca si eu la inceput cand aveam tot felul de idei ma blocam de treaba asta, ca nu am bani, ca cine, ca finantari, ca proiect, ca trebuie sa prezint… te descurci oricum”(27, m, designer si muzician). Pentru acest tip de artisti expunerea operelor create cade pe un plan secund, in ciuda libertatii de a expunere, afisarea operelor produse este selectiva, fapt inlesnit si de tipurie non performative de arta abordate.
La cealalta extrema se situeaza artistii puternic ancorati in comunitatea artistica, indiferent de forma performativa sau non-performativa a artei practicate. Multi dintre acestia (teatru, opera, balet) sunt adesea constransi sa coopereze in cadrul unui grup in vederea producerii unui rezultat omogen; arta aparand la limita compromisului individualitatilor ce alcatuiesc echipa „ca si certurile de zi cu zi aduc un je ne sais pas qui procesului creatiei” (23,m,actor). Produsul artistic, reprezentatia, va crea un raport direct intre performer si publicul caruia i se adreseaza. Pentru acest tip de artisti, data fiind implicatia unei pluritati de individualitati, costurile financiare sunt ridicate, autofinantarea fiind aproape imposibila; apar forme de adaptare la neajunsurile financiare colaborarile intre artisti si non-artisti devenind la fel de importanta ca actul creatiei in sine, atata timp cat acest sistem de cooperare poate produce costuri minime „Apoi unul are un prieten care ne-ar putea ajuta cu muzica, altul are un prieten care ne-ar putea ajuta cu decorul, altul stie pe cineva care ar putea coase niste costume, din vorba in vorba dam de un nene tamplar care ne face un dulap… si uite asa avem un spectacol” (23,m,actor). Artistii inclusi in aceasta categorie au trasaturi definitorii in functie de tipul artistic abordat, libertatea sau constrangerile impuse de acesta in raport cu publicul structurand modul lor de a percepe receptivitatea acestuia.
O dimensiune importanta utilizata in clasificarea artistilor a fost cea a tipului de arta practicat. Astfel diferente majore aparand intre cei ce practica forme artistice performative (teatru, muzica, balet, opera etc.) si restul artistilor (arte plastice, design, foto). In cazul celor ce prefera o abordare non-performativa efortul reprezinta datoria artistului, expunerea fiindu-i rezervata adesea galeriei, publicul avand ca scop principal admiratia si uneori critica lucrarilor de arta. Aceasta impartire a sarcinilor confera libertate artistului, el putandu-si exprima dorinta de a expune sau nu, satisfactia muncii adeseori rezidand in insasi procesul creator si nu in aprecierea implicita a unui public. Spre deosebire de artele non-performative, artele performative impun existenta unui public, actul artistic fiind construit in jurul acestuia; opera de arta nu poate fi materializata intr-un obiect finit care sa poata fi oricand accesat, ci este reprodusa in cadrul fiecarei reprezentatii. Dependenta acestor artisti de publicul lor va impune asteptari ridicate asupra acestuia si va crea o interactiune intre artisti si amatorii de arta, interactiune ce va permite o critica reciproca a celor doua grupuri.
Dupa cum reiese din interviurile intreprinse alaturi de membrii ai domeniului artistic, arta sub toate formele sale de manifestare nu se adreseaza fiecaruia, in general existand segmente ale societatii mai receptive decat altele in fata activitatilor artistice si a dinamicii acestora „intotdeauna sau niciodata arta contemporana sau arta in general nu a fost pentru mase” (31,f,actor). Probabil ca cea mai des intalnita perceptie asupra receptivitatii este aceea a unei receptivitati medii „nu cred ca este foarte receptiv sau mai putin receptiv” (28,m,manager galerie). O mare parte dintre cei ce practica arte non-performative si se autofinantiaza avand legaturi stranse in cadrul comunitatii, cu precadere cei ce beneficiaza de reprezentarea unei galerii „daca esti reprezentat de o galerie, esti sustinut financiar” (28,m, artist) impartasesc aceasta viziune a unei receptivitati medii, dar acesta nu poate fi generalizat la nivelul intregii comunitati artistice.
Artistii care practica arte performative tind, in functie de domeniul specific, sa priveasca publicul Clujean ca prezentand o receptivitate crescanda „aici in Cluj scena culturala… este destul de activa” (27,f,doctorand la Academia de muzica), „eu am fost surprins caci au fost destul de receptivi” (27, m, designer si muzician). Existand o exceptie in domeniul muzical „chestiile mai avangardiste nu prea, nu au rabdare” (27,f,doctorand la Academia de muzica), pubicul in general aratandu-si receptivitatea doar in raport cu formele mainstream de muzica „trebuie sa fie ceva un pic mainstream ca sa aiba efect” (27,f,doctorand la Academia de muzica). Reprezentantii artelor non-performative tind a fi mai putin optimisti in privinta receptivitatii publicului „publicul clujean… nu manifesta un interes remarcabil pentru arta”(27, m, pictor), „nu cred ca este asa de receptiv [publicul]” (21, f, student arte plastice) existand insa, cel putin in randul studentilor, si exceptii „personal vad Clujul ca un oras… cu o mai mare perceptivitate a publicului fata de arta contemporana decat alte mari orase” (19, m, student arte plastice).
Receptivitatea vazuta prin ochii artistilor se datoriaza atat factorilor inerenti situatiei lor (cantitatea resurselor materiale, nivelul de implicare in comunitatea artistica si colaborari, beneficierea de suportul unei galerii, expozitii in strainatate) cat si perceptiei personale asupra artei. Interviurile au descoperit existenta unei legaturi ce se stabileste intre calitatea operei artistice si receptivitatea publicului „oricat de necultivat ar fi omul, daca e arta buna, si un nimic daca ar fi tot il intelege si unul care nu are suflet, tot intelege” (27, f, doctorand Academia de muzica), „arta e primita si la un copil de clasa intai, daca ii transmiti emotii si sentimente ii receptiv, orice om e receptiv” (27,f,doctorand). Dincolo de aceasta legatura insa, exista doua abordari distincte, bazate pe modul in care fiecare artist isi concepe propria arta si raportul acesteia cu publicul.
Pe de o parte sunt artisti ce considera ca indiferent de componenta sau de motivele individuale ce i-au adus in acel loc cei prezenti, publicul, sunt bineveniti „cine vine e binevenit”, „… la deschidere aici la fabrica au fost practic peste o mie de oameni ceva de genu asta, enorm, enorm, a si sigur ca motivele sunt diferite dar important e sa ii aduci si sa ai ce sa le oferi si daca lucrurile sunt de calitate, lucruri bune aaa nu au cum sa nu fie intelese si normal sa vina in continuare.” (31,m,artist). Aceasta viziune implica si un model constructivist, publicul se creaza prin expunerea acestuia la arta, si acceptarea lui neconditionata, viziune asociata artistilor afiliati Fabricii de Pensule, acestia considerand ca Fabrica de Pensule este benefica datorita posibilitatii punerii in comun a publicului specific fiecarui artist „Pana la urma cam toti am mizat pe publicul nostru si publicul celorlalti, publicul celorlalti si atuncea cred ca asta e partea benefica, lucrurile se amesteca si la capitolul public” (31,m,artist). Existand chiar adepti ai acestui stil de viata „Ei se educa asa cumva… si am observat si din timpul in care eram eu student. Mergeam la diverse manifestari care nu aveau neaparat legatura cu domeniul [meu]. Mergeam pur si simplu pentru ca era un eveniment cultural… sa vad ce se intampla… si am observat ca nu s-a pierdut obiceiul asta in Cluj…” (28,m,manager galerie). La cealalta extrema se afla artistii ce judeca publicul din perspectiva calitatii acestuia, „Si uite asa… Clujul este plin de consum cultural, dar uite ca in mare parte de fatada”( 19, m, student arte plastice).
Dincolo de modul de imaginare si reprezentare a receptivitatii, apar critici la adresa publicului, caci cantitatea nu inseamna decat pentru un segment restrans un atu in fata calitatii publicului. Astfel apar opozanti ai „snobismului cultural” si a unui val de artisti noi; este criticata abordarea actuala de coproducere a artei, de micsorare a distantei intre artist si consumatorul final al artei sale. „Vad ca in Cluj e o moda sa fii artist. Si nu zic asta cu rautate sau ca as avea ceva cu <<wanna be artist>>. Dar sincer mi se pare foarte aiurea ca oriunde mergi sa dai peste <<talente>> care <<ioi>> … nu pot daca nu merg saptamana asta la vernisaj la Pensule… sau <<nu am timp… trebuie sa merg la teatru>> …. snobism si prost gust” (19,f,student). „Si uite asa… Clujul este plin de consum cultural dar uite ca in mare parte de fatada.” (19,f,student) „Toate cafenelele din centru pline de <<artisti neintelesi>> care stau singuri la masa, fumeaza si beau un ceai si au o carte in mana… Ca asa trebuie. Sa ai o carte cat mai groasa si daca se poate sa scrie pe ea <<carte foarte greu de inteles>>”.(19,f,student).
Un centru de arta contemporana in centrul orasului ar putea insemna un avantaj pentru unii, un dezavantaj pentru altii si nici o lezare pentru o categorie foarte restransa. Acest centru ar facilita accesul publicului oferind sansa expunerii pentru cei dornici de afirmare. Din punct de vedere a criticilor publicului nemotivat de arta, un centru de arta contemporana in centrul orasului ar conferi un sentiment puternic de apartententa la mainstream „centralitatea impune un public clasic”, cat si o centralizare puternica a reprezentantilor categoriei „snobi intelectuali”. Din punct de vedere functional, o mare parte dintre artisti vad un centru cultural in mijlocul orasului ca fiind benefic, urmand sa indeplineasca aceleasi functiuni ca si Fabrica de Pensule, dar in acelasi timp, sa faciliteze expunerea lucrarilor realizate in ateliere „artistii isi fac lucrarile lor si apoi apeleaza la acest centru ca sa le puna la „mana tuturor”. Sa fie intr-un spatiu pentru toata lumea” (24, f, masterand fotografie). Comunitatea artistica nu resimte centralitatea ca o amenintare la adresa Fabricii de pensule, considerand ca exista posibilitatea colaborarii „a, nu, in nici un caz, eu nu-l vad ca si competitie deloc.” (31, m, fotograf si pictor), „lucrurile pot functiona foarte bine dispersate” (31, m, artist). Principalul contraargument al unei institutii localizate central ar fi agitatia impusa de centralitate, imposibilitatea concentrarii si creatiei intr-un astfel de context; arta implica liniste, contemplare „daca ar fi in centru… e prea mare haos in centru si prea mare galagie si nebunie ca sa iti gasesti cumva linistea. Acolo [la Fabrica de Pensule] e soare si vezi Clujul, aici esti asa in… in priza”. (27,m,designer/muzician).
